Uitand ca viaTa este trecatoare,
De-nselatoarea lumii-nvartejire,
Cuprins, goneam robit, fara oprire,
Alunecand pe panta spre pierzare.
Pe-alocuri, langa drum, gaseam repere,
Franturi de iad, ranjind deconspirate,
stiam ca vor a mea eternitate,
Dar sa ma-ntorc, nu mai gaseam putere.
si prieteni ma-ndemnau, cu insistenTa:
– Ramai cu noi pe calea ne€™ngradirii,
Nu trebuie sa tai elanul firii,
Noi iTi promitem lux si opulenTa.
-Dar ce ma fac cand cugetu-mi nu tace,
innabusit, gemandu-mi sub picioare?
Un tainic glas, menit sa ma-nfioare,
Ma tulbura si nu-mi mai aflu pace!
-Consti€™nTa, hohoteau, cum esti in stare,
in timpul nostru-n basme a mai crede?
Noi trupuri suntem, numai, ce se vede,
Nimic mai mult, amice! Ti se pare!
Ma agaTam de vorbele desarte
Luptand sa cred asigurarea oarba,
NesiguranTa-n mine, sta sa fiarba,
si teama ma cuprinse, ca de moarte.
Dar intr-o zi, trecand prin partea noastra,
Un om purta, divina, o solie
Ce-aprinse-n mine-un crez, ca o faclie,
Iar eu privii spre bolta cea albastra.
CredinTa mai presus de raTiune
Cu ochi ce nu-s din carne pamanteaca
Ci care vad lucrarea cea cereasca
si il percep pe-Acel ce e Minune.
Primii atunci, micuTa, o scriptura
si-n inima o altfel de simTire
Dorindu-mi sa traiesc neprihanire,
Dupa adevarata-nvaTatura.
si am aflat citind in sfanta carte,
De ce-s cuprins de-atata fericire,
De pace revarsata si iubire:
Isus de osandirea-mi avu parte.
Tovarasii cei pomeniTi, din lume,
Nebun, o vreme buna, ma numira,
Dar ce conteaza cum ma socotira,
Cand eu am Alt Prieten sa ma-ndrume?!
Autor: Ionel Adrian Gugea