Manuale de utilizare | Comunicate De Presa | Parteneri
Teatrul Tandarica al Teatrului Contemporan de Animatie

Floarea Intelepciunii Si Iarba Puterii



DISTRIBUITI Distribuiti pe Facebook, Google+ si Twitter
1876 afisari Afisarile articolului
Floarea intelepciunii si iarba puterii 2015
Link-uri sponsorizate

Într-un sat neştiut de nimeni îşi duceau liniştitele zile ale bătrâneţii doi oameni nevoiaşi, dar buni la suflet precum pâinea scoasă din cuptor. Trudiseră din greu o viaţă întreagă, însă altă agoniseală nu aveau decât o cocioabă, cât să nu-i plouă şi să nu-i ningă, două, trei găini prin obor şi un cot de pământ. Adevărata lor bogăţie erau doi flăcăiandri pe care îi iubeau mai mult decât orice pe lume.

Când au simţit că li se-apropie sorocul, i-au chemat înainte şi le-au spus cu blândeţe:

- Dragii noştri, zilele omului sunt numărate şi nu va mai trece mult până când bunul Dumnezeu ne va chema în împărăţia Lui. Oricât ne-am ostenit, noi altă avere, afară de zidurile astea şi de cotul cela de ţărână, nu vă putem lăsa. Bucuraţi-vă de ele întocmai ca nişte fraţi. Şi vă mai împărtăşim o taină: la capătul lumii se află două plante fermecate. Una se găseşte în partea răsăritului şi poartă numele de iarba puterii, iar cealaltă în partea apusului şi îi zice floarea înţelepciunii. Vă simţiţi vrednici să purcedeţi în căutarea lor?

- Vom face din noapte zi şi nu ne vom găsi odihna până ce nu vom intra în stăpânirea lor! au grăit cei doi flăcăi.

- Nici nu cugetaţi câtă bucurie îmi fac vorbele voastre curajoase... Care dintre voi socoate că i se cuvine iarba puterii?

- Mie, tătucă, deoarece sunt cel mai mare, se grăbi să răspundă unul dintre băieţi.

- Dacă tu găseşti cu cale că îţi prieşte iarba puterii, a ta să fie! Vei pleca în căutarea ei în ziua când noi ne vom găsi odihna veşnică. Fii cu băgare de seamă, numai, să pleci în amurg, pentru că doar aşa vei izbândi. Ţie, prâsleo, îţi rămâne floarea înţelepciunii, dar ciuleşte bine urechile: porunca este să pleci în căutarea dumisale numai la ivirea zorilor.

Înseninat ca după o binecuvântare, bătrânul tăcu. Mai trecu ce mai trecu şi cei doi oameni nevoiaşi îşi găsiră liniştea cea fără de sfârşit. Flăcăii îi plânseră ca pe nişte părinţi drepţi şi iubitori ce fuseseră şi îi îngropară după datina străbună.

Seara s-au îmbrăţişat în pridvorul casei, luându-şi rămas bun unul de la celălalt, iar pe la amurg fratele cel mare o apucă spre răsărit. Prâslea mai dormi o noapte în odaia unde văzuse lumina zilei, iar a doua zi, în zori, plecă şi el spre soare apune.

{pagebreak}

Părăsind bătătura sărăcăcioasă, flăcăul ce alesese iarba puterii îşi făcu o cruce de voinic şi se întinse la drum. Şi merse zile şi nopţi de-a rândul, până ce ajunse într-o ţară de care nu auzise nici măcar din istorisirile celor mai bătrâni neguţători. Neavând unde-şi întinde mindirul peste noapte, rămase acolo, văzând cu mirare că oamenii de prin preajma locului fugeau de treburi, mai ceva ca Necuratul de tămâie.

- Om bun, întrebă el un drumeţ care se nimeri să-i treacă prin-nainte, ce nume poartă ţara aceasta unde numai desfătările au căutare?

- Potrivite vorbe ţi-au ieşit din gură, străine, pentru că te afli în "Ţara desfătărilor". La noi, cât este ziulica de lungă, alta n-ai să vezi decât numai mese îmbelşugate, lăutari pântecoşi, precum şi alte desfătări, câte nici nu îţi trec prin minte.

"Nici în basmele spuse de moşu-meu n-am auzit de o astfel de ţară", cugetă flăcăul, neştiind ce să facă. Ar fi ocolit-o pe la hotar, dar cine ştie megieşii cum erau şi, apoi, păcat de preţiosul său timp... După o scurtă chibzuinţă, o luă de-a dreptul, înfruptându-se puţin câte puţin din plăcerile care te îmbiau pretutindeni. Azi, aşa, mâine aşa, se prinseră desfătările de el mai ceva ca lipitoarea de piele. Ce să mai zic, începuse să-i dea inima ghes să rămână acolo pentru vecie. Amintindu-şi de legământul făcut înaintea părinţilor, se hotărî: "Am să plec neîntârziat în căutarea ierbii. Cu ajutorul ei, toate plăcerile din lume, ştiute şi neştiute, gustate şi negustate, vor fi ale mele!"

Se întinse la drum şi merse, cine mai ştie câtă vreme şi câtă întindere. Taman când se deprinsese mai bine cu singurătatea, iată că i se arătară în zare turnurile unei cetăţi. Avea să intre în "Ţara oamenilor linguşitori şi a vocilor promiţătoare".

Abia trecuse de porţile cele înalte, când, ce să vezi? O gloată numeroasă se strânsese în jurul său.

- Călătorule, grăi un oarecare, de când au fost durate porţile astea, nu am văzut trecând pe sub ele un om mai curajos şi mai înţelept decât tine!

- Şi mai mărinimos, adăugă altul, linguşindu-l meşteşugit.

- Şi mai chipeş...

- Şi mai cinstit...

- Şi mai cu frica lui Dumnezeu, urmă altcineva.{pagebreak}

"Oare ce merite neobişnuite am eu, se întrebă flăcăul, şi dacă le am, de unde îmi cunosc străinii aiştea toate tainele?"

Se suci, se răsuci, dar nu găsi răspunsul. La urma urmei, nici nu prea îl mai interesa, câtă vreme era întâmpinat pretutindeni cu cele mai straşnice linguşeli. Nu trecu mult şi prinse o iubire adâncă de linguşitorii care se întreceau în a-l lăuda şi în a-i face până şi cele mai neruşinate hatâruri. Cum era să nu-i placă, dacă era numit regele înţelepţilor tocmai când făcea câte o boacănă sau mărinimos când se vedea a fi cel mai mare zgârie-brânză? Ce mai calea, valea, trăia omul nostru ca în grădina începutului.

Într-una din zile, o voce apărută ca din senin îi răsună în ureche:

- Dragul meu, o clipă nu mai zăbovi! Ia-ţi bocceaua şi pleacă neîntârziat în căutarea ierbii puterii. Când o vei avea, vei stăpâni peste o ţară mai mare, cu oameni care sunt mult mai meşteri la a te linguşi.

Cu strângere de inimă, pentru că ce-i în mână nu-i minciună, îşi luă ziua-bună de la cei pe care îi îndrăgise atâta şi îşi văzu de drum.

Întâlni înaintea sa munţi înalţi şi pustiuri fără margine, dar nu se dădu învins. Gândul la desfătările din prima ţară şi linguşelile din cea de-a doua îi dădea putere să treacă peste orice piedică.

La un timp, după ce sparse câteva perechi de opinci şi schimbă mai multe rânduri de straie, ajunse într-o ţară care se deosebea cu totul de cele prin care trecuse până atunci. Se afla în "Împărăţia orbilor". Căută oameni asemenea celor pe care îi ştia, dar în zadar. În loc de plăceri, găsea suferinţă, iar în loc de laude, avea parte numai de priviri disperate.

- Spune-mi, omule, întrebă el un bătrân, de ce este atâta jale în ţara voastră şi, mai cu seamă, de ce aţi găsit cu cale să o numiţi "a orbilor"?

- Ehei, străine, multă nenorocire vei vedea... La noi, când cârmuitorii devin din cale-afară de trufaşi, îşi pierd lumina ochilor. Orbesc şi nici măcar nu-şi dau seama, conducându-ne ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Sărmana ţară! Cârmuită după cele mai smintite porunci se duce de râpă, iar oamenii sărmani îndură toate chinurile iadului.

Când auzi una ca asta, fratele cel mare o luă la sănătoasa şi nu se mai opri decât la hotarul ţării, unde îşi scuipă în sân, zicând pentru sine: "Ce minciună! Nu se poate ca puterea să te orbească... Tare îmi vine a crede că şi-a vârât coada vreun împieliţat".

Încredinţat de adevărul gândului său, se mai uită o dată în urmă, îşi făcu semnul crucii şi plecă la ale lui.{pagebreak}

De acum, drumul era tot mai greu de străbătut. Văzând stâncile uriaşe şi hăurile înspăimântătoare pe care soarta i le scotea în cale, flăcăul chibzui că nu mai putea fi mult până la iarba puterii. Adevărat, nu peste multă vreme zări un munte, cât cerul de înalt. Era muntele puterii. Îşi făcu sieşi curaj şi prinse a se căţăra pe stâncile ascuţite, învăluite în nişte vălătuci cu miros de pucioasă. Când ajunse în vârful muntelui, hainele îi erau rupte, opincile sparte, dar inima îi era plină. Avea iarba puterii, care creştea într-un degetar de pământ galben şi uscat. Se minună cât de mult semăna cu mătrăguna, dar o îndesă cu băgate de seamă la chimir şi se grăbi spre casă.

Înapoiat în ţara de unde venise, uită să mai treacă pe la coliba părintească şi se duse direct la împărăţie, unde se întâmplă că luminatul crai îşi dădea obştescul sfârşit fără ca Cel de Sus să-l fi bucurat cu vreun cocon. Având iarba puterii asupra sa, feciorul cel mare făcu el ce făcu şi, nu peste multă vreme, se urcă el însuşi în jilţul împărătesc.

...Ehei, dar multă vreme a trecut de când nu am mai spus nimic despre prâslea. A găsit el, oare, floarea înţelepciunii?

În dimineaţa care urmă plecării frăţâne-său, îşi luă şi el rămas bun de la pereţii cei sărăcăcioşi şi de la florile frumos mirositoare din faţa casei şi o apucă spre soare-apune.

Merse cale lungă, întâlnind câmpii întinse şi roditoare, munţi semeţi şi păduri întunecate. Îl bătură ploile, îl arse soarele dar nu se opri decât atunci când întâlni o mulţime nesfârşită de oameni.
{pagebreak}
- Bine v-am găsit, le spuse, dar ce putere v-a adunat pe toţi în locul acesta?

- Te găseşti pe "Tărâmul oamenilor nefericiţi", călătorule. Aici se adună oamenii din împărăţiile învecinate şi, timp de trei zile pe an, îşi împărtăşesc unii altora suferinţele, pentru a-şi uşura sufletul ori pentru a găsi un sfat.

"Nemaiauzit lucru", gândi băiatul, hotărând să rămână o vreme printre acei oameni.

În cele trei zile îşi plecă urechea la cele mai felurite suferinţe şi ascultă atâtea istorii până ce simţi că i se umple sufletul de pelin. Luând asupra sa o parte din năpasta acelor oameni, prâslea înţelese că nefericirea nu dormea numai la căpătâiul celor nevoiaşi.

După cele trei zile, nu mai era suferinţă pe care să n-o cunoască. Luându-şi rămas bun de la noii săi prieteni, prâslea trase aer în piept, se rugă de sănătate şi merse la ale lui.

După un drum lung, ce străbătea meleaguri cu păsări cântătoare şi grădini înflorite, ajunse într-o ţară de care nu auzise nicicând.

- Ce nume poartă împărăţia aceasta? vru să cunoască el.

- Te afli în "Ţara tăcerii", drumeţule, în spuse un oarecare.

- Nemaiauzit nume! De ce se numeşte astfel?

- Pentru că feciorii de prin partea locului cât şi străinii care ne calcă ţinutul este musai să îndeplinească un canon.
{pagebreak}
- Ce fel de canon?

- Timp de un an încheiat ei colindă în lung şi-n lat împărăţia, luând aminte la tot ce se întâmplă. În acest răstimp, ei privesc şi ascultă fără a putea grăi.

- Dar de ce nu le este îngăduit să vorbească?

- Moşii noştri au socotit că numai după un an de tăcere şi de învăţătură oamenii pot grăi cu folos. Altminteri, numai îşi răcesc gura de pomană. În acest an, gândurile lor prind cheag, iar cunoaşterea li se îmbogăţeşte, fără a fi stricată de vorbe nechibzuite.

De atunci, flăcăul se supuse canonului, perindându-se pe unde îi venea la socoteală. Zi de zi, căpăta noi cunoştinţe, iar mintea sa devenea tot mai ageră. Când se sfârşi anul, vorbele sale erau cu adevărat mai înţelepte. Mulţumi locuitorilor din "Ţara tăcerii" pentru tainele căpătate şi îşi căută de drum.

Înţelepciunea îi făcea inima uşoară, calea mai lesne de străbătut, iar singurătatea mai uşor de îndurat.

Într-o noapte, făcuse popas pe malul unei ape. Spre dimineaţă i se ivi părintele său în vis şi îi zise: ŤFiul meu iubit, sunt tare mândru de tine. Ai ales drumul cel mai nimerit şi ai deprins o învăţătură nepreţuită. Dacă nădăjduieşti să ajungi la floarea înţelepciunii, îndreaptă-te mai înainte spre "izvorul cunoaşterii pământului". Apa lui îţi va dezvălui toate secretele. Du-te, fiul meu, şi foloseşte cum se cuvine puterea pe care ţi-o va da floarea!ť

Se trezi mai devreme şi o apucă spre apus, în căutarea izvorului. În câteva ceasuri ajunse. Bău din apa lui cu sete, după care lăsă în urmă izvorul şi se îndreptă spre Câmpia cea parfumată, unde creştea floarea înţelepciunii. Merse zi şi noapte, până ce drumul se mântui. Acum, înaintea sa se întindea o câmpie cum nu mai văzuse nicicând, plină de flori minunate ce dădeau un miros aproape dumnezeesc. Dintre toate, numai una îi făcea trebuinţă. Ca să o culeagă, era musai să aştepte clipa când soarele avea să ajungă în înaltul cerului. Când îmbujoratul se nimeri în locul cu pricina, flăcăul nostru se aplecă fără ezitare, culese floarea cu sfială şi o puse la chimir.

Ducând cu sine plăpânda floare de drăgaică, o apucă fără zăbavă spre casa de care îl cuprinse un dor nemărginit. Trecu prin aceleaşi locuri şi, într-un târziu, ajunse în ţara dumisale. Acolo, ce să vezi?

Frăţâne-său care, pasămite, ajunsese împărat, devenise un om setos de putere, desfrânat şi crud. Nimic nu îi mai sta înainte. Având iarba puterii asupra sa, era cu neputinţă să nu dobândească ceea ce îşi punea în gând.

Prâslea ce să facă? Se mulţumi cu casa părintească şi începu să cultive ogorul de care fratele său nici nu voia să mai ştie. Dacă trecu ceva timp şi oamenii văzură înţelepciunea flăcăului ca şi meşteşugul lui în a tămădui feluritele suferinţi, începură să-i calce pragul pentru te miri ce. Unii veneau ca să primească un sfat şi nu se întâmpla să plece nepovăţuiţi. Alţii, care umblaseră fără spor pe la toţi doftorii, veneau să-şi găsească leacul şi trebuie să aflaţi că nici ei nu plecau netămăduiţi.
{pagebreak}
Când îi veni vremea, îşi luă nevastă tânără, frumoasă şi curată la suflet, măcar că era săracă lipită. Acum, avea cu cine împărţi puţinul pe care îl agonisea din munca ogorului.

Anii treceau şi prâslea devenea cunoscut în cele patru zări. Veneau la el oameni fără nici o nădejde. Îi primea pe toţi şi, fără să le ceară vreo plată, îi vindeca şi îi sfătuia. Vezi bine, înţelepciunea îl făcuse, deopotrivă, cunoscător de taine şi iubitor de oameni.

În toată această vreme, măria-sa, craiul, trăgea foloase cum putea mai bine de pe urma ierbii puterii. Îi crescuseră nemăsurat averile, iar pântecul cel îndestulat se răsfrângea precum coca peste marginea copăii. Înconjurat de linguşitori renumiţi peste mări şi ţări pentru meşteşugul lor, dădea porunci tot mai aspre, care îi făceau pe bieţii nevoiaşi să suporte din ce în ce mai greu birurile neomeneşti.

De nenumărate ori prâslea se gătise să meargă înaintea împăratului şi să-l dojenească pentru nelegiuirile lui, dar de fieşcare dată chibzuise că încă nu a venit sorocul unei astfel de înfăţişări.

Se nimeri ca într-o zi craiul să îl cheme el însuşi înaintea sa. Ce se întâmplase? De la o vreme împărăteasa căzuse la pat şi, cu toată silinţa vracilor, nu i se aflase leacul. Dacă văzu aşa, măria-sa îşi călcă pe inimă şi îl chemă pe umilul înţelept, măcar că nu dădea o para chioară pe dragostea de care acesta se bucura în rândul oamenilor.

Înţeleptul intră în iatacul împărătesei şi, cum nu erau taine pe care să nu le ştie, îi dădu nişte plante care o sculară în picioare cât ai clipi din ochi.

- Aşa este, luminate împărate, că puterea nu ţi-a fost de nici un folos spre a-ţi tămădui muierea? întrebă prâslea.

- Aşa este, înţeleptule.

Mulţumit de răspuns, fratele cel mic plecă la casa lui.

Mai trecu ce mai trecu şi fu din nou chemat înaintea craiului. De data aceasta, poporul, numulţumit de birurile nebuneşti, ameninţa cu răzmeriţa
Vezi Galeria Foto

Ghicitoare despre floarea-soarelui 2015 Bucuresti

Primul record la citit simultan stabilit la Citim in iarba 2015 Bucuresti

Citim in iarba la Roaba de cultura pe 13 iunie 2015 Bucuresti

Link-uri sponsorizate



Subiecte pe aceeasi tema din Povesti pentru copii

Gasca de aur


Poveste Gasca de Aur - de Fratii GrimmA fost odata un om si omul asta avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei il poreclisera Prostila si-l luau in ras si-l umpleau de ocari ori de cate ori aveau prilejul. Intr-o buna zi, cel mai mare dintre ...

Bobocul de rata cel urat


de Hans Christian AndersenCe frumos era la tara! Era in mijlocul verii; graul isi legana spicele-i galbene, ovazul era inca verde, si prin livezi fanul era asezat in capite mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare rosii, vorbind in ...

Imparatia unde oamenii nu visau niciodata


Multe seminţii s-au perindat pe sub soare de când a fost durat acest pământ, dar niciuneia nu i-au lipsit visele.Aţi putea crede că a existat vreodată o seminţie lipsită de acest balsam aproape nepământean? Ei bine, era odată, într-o ţară îndepărtată, un popor de oameni ...

Zana zorilor


A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti.A fost odată un împărat, - un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte.Unii ziceau că ar ...

Micul Print de Antoine de Saint Exupery


Capitolul IOdata, pe vremea cand aveam eu 6 ani, am dat peste o poza minunata, intr-o carte despre padurile virgine, numita "Intamplari traite". Infatisa un sarpe boa, care inghitea o fiara salbatica. Iata copia acelui desen.In cartea, aceea se spunea: "Serpii boa isi inghit ...

Mica Sirena


Departe, departe in largul marii, apa-i albastra ca floarea albastrelelor, limpede ca cel mai curat cristal, si asa de adanca, incat niciodata vreo ancora nu i-a dat de fund, si ar trebui sa pui nenumarate turnuri de biserici unele peste ...

Florita din codru


A fost ce-a fost, daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. In mijlocul codrilor, langa drumul cel mare, langa drumul cel de tara pe unde umbla si trece imparatul cu voinicii sai, era odinioara o crasma. La crasma aceea era o crasmarita; ...

Puiul


Sandi, sa asculti pe mamicaIntr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva ...

Frumoasa si Bestia


Un negustor foarte bogat, tata a trei baieti si trei fete, dintre care doua orgolioase si ingamfate, iar a treia foarte frumoasa, pe cat de frumoasa pe atat de inteleapta, pierdu ...

Degetica


Era odata o biata femeie saraca, traia singura si grozav dorea sa aiba un copil pe langa dansa, care sa-i fie sprijin la batranete. Se duse intr-o zi in padure, acolo intalni ...

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte


A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; ...

Pestisorul de Aur


A fost o data ca niciodata un pescar batran, care locuia impreuna cu sotia sa in apropierea tarmului unei mari indepartate. Bordeiul lor era neingrijit si darapanat, iar batranul, slabit de povara anilor, abia isi mai ducea zilele. Nu ...

Pazitoarea de gaste


Trăia odată, demult de tot, o mătuşică bătrână-bătrână care-şi ducea traiul tocmai în creierii munţilor, într-un loc necălcat de picior omenesc. Ş-avea ea un bordei şi un cârd de gâşte, iar locul acela pustiu în ...

Fat Frumos Din Lacrima


In vremea veche, pe cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decat in germenii viitorului, pe cand Dumnezeu calca inca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamantului, in vremea veche traia un imparat intunecat si ganditor ca miaza-noaptea si avea o imparateasa tanara si zambitoare ca miezul ...
Cautari frecvente similare temei articolului Floarea intelepciunii si iarba puterii::
iarbaiarba ghicighicitori despre iarbacitim in iarba
floarea soareluigicitori despre iarbapoezii despre iarbapoezie despre iarba
Ai citit:
Într-un sat neştiut de n
. Daca ti-a placut, te rugam sa ii dai Like si Share pe Facebook! Multumim!
Postat in Povesti pentru copii pe 2009-10-17
Tag
Ne gasesti pe:
CopiiSiMamici.ro Google+CopiiSiMamici.ro RSS CopiiSiMamici.ro pe Facebook
CopiiSiMamici.ro pe Twitter
Sarcina pe saptamani
Galerii Foto
Analize sarcina
Diversificarea alimentatiei
Citate
Teme abordate
Copii
Mame
Sarcina
Nastere
Educatie
Dictionar
Dictionar De Vise
Alte informatii:
CONTACT si PUBLICITATE pe site
Despre Noi
Informatii Cookies
Iti mai oferim:
Coloreaza Online
Planse de Colorat
Videoclipuri
Calculator Sarcina
Calculator Culoarea Ochilor Bebelusului
Calculator Calorii
Calculator: Baietel sau Fetita
Calculator Varsta
Emoticoane Facebook
Evenimente
Copyright © 2009 - 2015 SC STILART SOFTWARE SRL - Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site se pedepseste conform legilor in vigoare