Link-uri sponsorizate

Fat Frumos Din Lacrima




4172 vizualizari
Fat Frumos Din Lacrima 2017
Link-uri sponsorizate
In vremea veche, pe cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decat in germenii viitorului, pe cand Dumnezeu calca inca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamantului, in vremea veche traia un imparat intunecat si ganditor ca miaza-noaptea si avea o imparateasa tanara si zambitoare ca miezul luminos al zilei.

Cincizeci de ani de cand imparatul purta razboi c-un vecin al lui. Murise vecinul si lasase de mostenire fiilor si nepotilor ura si vrajba de sange. Cincizeci de ani, si numai imparatul traia singur, ca un leu imbatranit, slabit de lupte si suferinte imparat, ce-n viata lui nu rasese niciodata, care nu zambea nici la cantecul nevinovat al copilului, nici la surasul plin de amor al sotiei lui tinere, nici la povestile batrane si glumete a ostasilor inalbiti in batalie si nevoi. se simtea slab, se simtea murind si n-avea cui sa lese mostenirea urii lui. Trist se scula din patul imparatesc, de langa imparateasa tanara pat aurit, insa pustiu si nebinecuvantat, trist mergea la razboi cu inima neimblanzita, si imparateasa sa, ramasa singura, plangea cu lacrimi de vaduvie singuratatea ei. Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe sanii ei albi si rotunzi, si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului. Lungi cearcane vinete se trageau imprejurul ochilor, si vine albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie.

Sculata din patul ei, ea se arunca pe treptele de piatra a unei bolte in zid, in care veghea, deasupra unei candele fumegande, icoana imbracata in argint a Maicii durerilor. induplecata de rugaciunile imparatesei ingenuncheate, pleoapele icoanei reci se umezira si o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. imparateasa se ridica in toata mareata ei statura, atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o supse in adancul sufletului sau. Din momentul acela ea purcese ingreunata.

Trecu o luna, trecura doua, trecura noua, si imparateasa facu un fecior alb ca spuma laptelui, cu parul balai ca razele lunii.

Imparatul surase, soarele surase si el in infocata lui imparatie, chiar statu pe loc, incat trei zile n-a fost noapte, ci numai senin si veselie, vinul curgea din butii sparte si chiotele despicau bolta cerului.

Si-i puse mama numele: Fat-Frumos din lacrima. si crescu si se facu mare ca brazii codrilor. Crestea intr-o luna cat altii intr-un an.

Cand era destul de mare, puse sa-i faca un buzdugan de fier, il arunca in sus de despica bolta cerului, il prinse pe degetul cel mic si buzduganul se rupse-n doua. Atunci puse sa-i faca altul mai greu -il arunca in sus aproape de palatul de nori al lunii; cazand din nori, nu se rupse de degetul voinicului.

Atunci Fat-Frumos isi lua ziua buna de la parinti, ca sa se duca, sa se bata el singur cu ostile imparatului ce-l dusmanea pe tata-sau. Puse pe trupul sau imparatesc haine de pastor, camesa de borangic, tesuta in lacrimile mamei sale, mandra palarie cu flori, cu cordele si cu margele rupte de la gaturile fetelor de-mparati, isi puse-n braul verde un fluier de doine si altul de hore, si, cand era soarele de doua sulite pe cer, a plecat in lumea larga si-n toiul lui de voinic.

Pe drum horea si doinea, iar buzduganul si-l arunca sa spintece nourii, de cadea departe tot cale de-o zi. Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cantecele, apele-si ridicau valurile mai sus ca sa-l asculte, izvoarele isi turburau adancul, ca sa-si azvarle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare din ele sa poata canta ca dansul cand vor sopti vailor si florilor.

Raurile se cioraiau mai in jos de braiele melancolicelor stance, invatau de la pastorul imparat doina iubirilor, iar vulturii ce stau amutiti pe crestetele seci si sure a stancelor nalte, invatau de la el tipatul cel plans al jelei.

Stateau toate uimite pe cand trecea pastorasul imparat, doinind si horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; si-n piepturile pastorilor tineri, razimati c-un cot de-o stanca si c-o mana pe bata, incoltea un dor mai adanc, mai intunecos, mai mare dorul voiniciei.

Toate stateau in loc, numai Fat-Frumos mergea mereu, urmarind cu cantecul dorul inimii lui, si cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori si prin aer ca un vultur de otel, ca o stea nazdravana.

Cand era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, cazand, se izbi de o poarta de arama, si facu un vuiet puternic si lung. Poarta era sfaramata si voinicul intra. Luna rasarise dintre munti si se oglindea intr-un lac mare si limpede, ca seninul cerului. in fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar in mijlocul lui, pe o insula de smarand, incunjurat de un crang de arbori verzi si stufosi, se ridica un mandru palat de o marmura ca laptele, lucie si alba atat de lucie, incat in ziduri rasfrangea ca-ntr-o oglinda de argint: dumbrava si lunca, lac si tarmuri. O luntre aurita veghea pe undele limpezi ale lacului langa poarta; si-n aerul cel curat al serii tremurau din palat cantece mandre si senine. Fat-Frumos se sui-n luntre si, vaslind, ajunse pana la scarile de marmura ale palatului. Patruns acolo, el vazu in boltele scarilor candelabre cu sute de brate, si-n fiecare brat ardea cate o stea de foc. Patrunse in sala. sala era inalta, sustinuta de stalpi si de arcuri, toate de aur, iar in mijlocul ei statea o mandra masa, acoperita cu alb, talgerele toate sapate din cate-un singur margaritar mare; iar boierii ce sedeau la masa in haine aurite, pe scaune de catifea rosie, erau frumosi ca zilele tineretii si voiosi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, batut cu diamante, si cu hainele stralucite, era frumos ca luna unei nopti de vara. Dar mai mandru era Fat-Frumos.

- Bine-ai venit, Fat-Frumos! zise imparatul; am auzit de tine, da' de vazut nu te-am vazut.

- Bine te-am gasit, imparate, desi ma tem ca nu te-oi lasa cu bine, pentru ca am venit sa ne luptam greu, ca destul ai viclenit asupra tatalui meu.

Ba n-am viclenit asupra tatalui tau, ci totdeauna m-am luptat in lupta dreapta. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lautarilor sa zica si cuparilor sa umple cupele cu vin si-om lega fratie de cruce pe cat om fi si-om trai.

Si se sarutara feciorii de-mparati in urarile boierilor, si baura si se sfatuira.

Zise imparatul lui Fat-Frumos:
- De cine-n lume te temi tu mai mult?
- De nime-n lumea asta, afara de Dumnezeu. Dar tu?
- Eu iar de nime, afara de Dumnezeu si de Mama-padurilor. O baba batrana si urata, care umbla prin imparatia mea de mana cu furtuna. Pe unde trece ea, fata pamantului se usuca, satele se risipesc, targurile cad naruite. Mers-am eu asupra ei cu batalie, dar n-am ispravit nimica. Ca sa nu-mi prapadeasca toata imparatia, am fost silit sa stau la-nvoiala cu ea si sa-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supusilor mei. si azi vine ca sa-si ieie birul.

Cand suna miazanoaptea, fetele mesenilor se posomorara; caci pe miazanoapte calare, cu aripi vantoase, cu fata zbarcita ca o stanca buhava si scobita de paraie, c-o padure-n loc de par, urla prin aerul cernit Mama-padurilor cea nebuna. Ochii ei doua nopti turburi, gura ei un hau cascat, dintii ei siruri de pietre de mori.

Cum venea vuind, Fat-Frumos o apuca de mijloc si o tranti cu toata puterea intr-o piua mare de piatra; peste piua pravali o bucata de stanca, pe care-o lega din toate partile cu sapte lanturi de fier. inauntru baba suiera si se smulgea ca vantul inchis, dar nu-i folosea nimica.

Veni iar la ospat; cand prin boltile ferestelor, la lumina lunii, vazura doua dealuri lungi de apa. Ce era? Mama-padurilor, neputand sa iasa, trecea peste ape cu piua cu tot si-i brazda fata in doua dealuri. si fugea mereu, o stanca de piatra indracita, rupandu-si cale prin paduri, brazdand pamantul cu dara lunga, pana ce se facu nevazuta in departarea noptii.

Fat-Frumos ospata ce ospata, dar apoi, luandu-si buzduganul de-a umar, merse mereu pe dara trasa de piua, pana ce ajunse lang-o casa frumoasa, alba, care sticlea la lumina lunii in mijlocul unei gradini de flori. Florile erau in straturi verzi si luminau albastre, rosie-inchise si albe, iar printre ele roiau fluturi usori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumina si un cantec nesfarsit, incet, dulce, iesind din roirea fluturilor si a albinelor, imbatau gradina si casa. Langa prispa stateau doua butii cu apa, iar pe prispa torcea o fata frumoasa. Haina ei alba si lunga parea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur era impletit in cozi lasate pe spate, pe cand o cununa de margaritarele era asezata pe fruntea ei neteda. Luminata de razele lunii, ea parea muiata intr-un aer de aur. Degetele ei ca din ceara alba torceau dintr-o furca de aur si dintr-un fuior de o lana ca argintul torcea un fir de o matase alba, subtire, stralucita, ce semana mai mult a o vie raza de luna, ce cutreiera aerul, decat a fir de tort.

La zgomotul usor al pasilor lui Fat-Frumos, fata-si ridica ochii albastri ca undele lacului.

- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea cu ochii limpezi si pe jumatate inchisi, cat e de mult de cand te-am visat. Pe cand degetele mele torceau un fir, gandurile mele torceau un vis, un vis frumos, in care eu ma iubeam cu tine; Fat-Frumos, din fuior de argint torceam si eram sa-ti tes o haina urzita in descantece, batuta-n fericire; s-o porti... sa te iubesti cu mine. Din tortul meu ti-as face o haina, din zilele mele, o viata plina de desmierdari.

Astfel, cum privea umilita la el, fusul ii scapa din mana si furca cazu alaturi de ea. Ea se scula si, ca rusinata de cele ce zisese, mainile ei spanzurau in jos ca la un copil vinovat si ochii ei cei mari se plecara. El se apropie de ea, c-o mana ii cuprinse mijlocul, iar cu cealalta ii desmierda incet fruntea si parul si-i sopti:

- Ce frumoasa esti tu, ce draga-mi esti! A cui esti tu, fata mea?
- A Mamei-padurilor, raspunse ea suspinand; ma vei iubi tu acu ma, cand stii a cui sunt? Ea incunjura cu amandoua bratele ei goale grumazul lui si se uita lung la el, in ochii lui.

- Ce-mi pasa a cui esti, zise el, destul ca te iubesc.
- Daca ma iubesti, sa fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; daca te-ar gasi mama, ea te-ar omori, si dac-ai muri tu, eu as nebuni ori as muri si eu.

- N-aibi frica, zise el zambind si desfacandu-se din bratele ei. Unde-i muma-ta?

- De cand a venit se zbuciuma in piua in care-ai incuiat-o tu si roade cu coltii la lanturile ce-o inchid.

- Ce-mi pasa! zise el repezindu-se sa vada unde-i.
- Fat-Frumos, zise fata, si doua lacrimi mari stralucira in ochii ei, nu te duce inca! sa te-nvat eu ce sa facem ca sa invingi tu pe mama. Vezi tu butile aste doua? Una-i cu apa, alta cu putere. sa le mutam una in locul alteia. Mama, cand se lupta cu vrajmasii ei, striga cand oboseste: "stai, sa mai bem cate-oleaca de apa!" Apoi ea bea putere, in vreme ce dusmanul ei numai apa. De aceea noi le mutam din loc: ea nu va sti si va bea numai apa in vremea luptei cu tine.

Precum au zis, asa au si facut. El se repezi dupa casa.
- Ce faci, baba? striga el. Baba, de venin, se smulse odata din piua-n sus si rupse lanturile, lungindu-se slaba si mare pana-n nori.

- A, bine ca mi-ai venit, Fat-Frumos! zise ea, facandu-se iar scurta, ia acum hai la lupta, acu om vedea cine-i mai tare!

- Hai! zise Fat-Frumos. Baba-l apuca de mijloc, se lungi repezindu-se cu el pana-n nori, apoi il izbi de pamant si-l baga in tarana pana-n glezne.

Fat-Frumos o izbi pe ea si o baga-n pamant pana in genunchi.
- stai, sa mai bem apa, zise Mama-padurilor ostenita. statura si se rasuflara. Baba bau apa, Fat-Frumos bau putere, s-un fel de foc nestins ii cutreiera cu fiori de racoare toti muschii si toate vinele lui cele slabite.

C-o putere indoita, cu brate de fier, o smunci pe baba de mijloc si-o baga-n pamant pana-n gat. Apoi o izbi cu buzduganul in cap si-i risipi creierii. Cerul incarunti de nouri, vantul incepu a geme rece si a scutura casa cea mica in toate incheieturile capriorilor ei. serpi rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor, apele pareau ca latra, numai tunetul canta adanc ca un proroc al pierzarii. Prin acel intuneric des si nepatruns, Fat-Frumos vedea albind o umbra de argint, cu par de aur despletit, ratacind, cu mainile ridicate si palida. El se apropie de ea si-o cuprinse cu bratele lui. Ea cazu ca moarta de groaza pe pieptul lui, si mainile ei reci s-ascunsera-n sanul lui. Ca sa se trezeasca, el ii saruta ochii. Norii se rupeau bucati pe cer, luna rosie ca focul se ivea prin sparturile lor risipite; iar pe sanul lui, Fat-Frumos vedea cum infloreau doua stele albastre, limpezi, si uimite ochii miresei lui. El o lua pe brate si incepu sa fuga cu ea prin furtuna. Ea-si culcase capul in sanul lui si parea ca adormise. Ajuns langa gradina imparatului, el o puse-n luntre, ducand-o ca-ntr-un leagan peste lac, smulse iarba, fan cu miros si flori din gradina si-i cladi un pat, in care-o aseza ca-ntr-un cuib.

Soarele iesind din rasarit privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci si rotunde, fata ei de-o paloare umeda ca ceara cea alba, mainile mici si unite pe piept, parul despletit si rasfirat pe fan, ochii mari, inchisi si adanciti in frunte, astfel ea era frumoasa, dar parea moarta. Pe acea frunte neteda si alba, Fat-Frumos presura cateva flori albastre, apoi sezu alaturi cu ea si-ncepu a doini incet. Cerul limpede o mare, soarele o fata de foc, ierburile improspatate, mirosul cel umed al florilor inviosate o faceau sa doarma mult si lin, insotita in calea visurilor ei de glasul cel plans al fluierului. Cand era soarele-n amiazi, firea tacea si Fat-Frumos asculta fericita ei rasuflare, calda si umeda. incet se pleca la obrazul ei si-o saruta. Atunci ea deschise ochii inca plini de visuri, si-ntinzandu-se somnoroasa, zise incet si zambind:

- Tu aici esti?
- Ba nu sunt aici, nu vezi ca nu sunt aici? zise el mai lacramand de fericire.

Cum sedea el langa ea, ea-si intinse un brat si-i cuprinse mijlocul.
- Hai, scoala, zise el desmierdand-o, e ziua-n amiaza-mare. Ea se scula, isi netezi parul de pe frunte si-l dete pe spate, el ii cuprinse mijlocul, ea-i inconjura grumazul si astfel trecura printre straturile de flori si intrara in palatul de marmura al imparatului.

El o duse la imparatul si i-o arata, spuindu-i ca-i mireasa lui. imparatul zambi, apoi il lua de mana pe Fat-Frumos, ca si cand ar fi vrut sa-i spuie ceva in taina, si-l trase la o fereastra mare, pe care vedea lacul cel intins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uita uimit pe luciul lacului si ochii i se umplura de lacrimi. O lebada isi inaltase aripile ca pe niste panze de argint si cu capul cufundat in apa sfasia fata senina a lacului.

- Plangi imparate? zise Fat-Frumos. De ce?
- Fat-Frumos, zise imparatul, binele ce mi l-ai facut mie nu ti-l pot plati nici cu lumina ochilor, oricat de scumpa mi-ar fi, si cu toate astea vin sa-ti cer si mai mult.

- Ce, imparate?
- Vezi tu lebada ceea indragita de unde? Tanar fiind, as trebui sa fiu indragit de viata, si cu toate astea de cate ori am vrut sa-mi fac sama. Iubesc o fata frumoasa, cu ochii ganditori, dulce ca visele marii
fata Genarului, om mandru si salbatic ce isi petrece viata vanand prin paduri batrane. O, cat e de aspru el, cat e de frumoasa fata lui! Orice incercare de a o rapi a fost desarta. incearca-te tu!

Ar fi stat Fat-Frumos locului, dar scumpa-i era fratia de cruce, ca oricarui voinic, mai scumpa decat zilele, mai scumpa decat mireasa.

- Imparate prea luminate, din cate noroace-ai avut, unul a fost mai mare decat toate: acela ca Fat-Frumos ti-i frate de cruce. Hai, ca ma duc eu sa rapesc pe fata Genarului.

Si-si lua cai ageri, cai cu suflet de vant, Fat-Frumos, si era sa plece. Atunci mireasa lui Ileana o chema ii zise incet la ureche, sarutandu-l cu dulce:

- Nu uita, Fat-Frumos, ca pe cat vei fi tu departe, eu oi tot plange. El se uita cu mila la ea, o mangaie, dar apoi, desfacandu-se de imbratosarile ei, se avanta pe seaua calului si pleca in lume.

Trecea prin

Te-ar putea interesa si:

Lasa un comentariu